Cu Cirese la Urechi

Prima reteta pe blog. Si e prima nu pentru ca nu imi place sa gatesc, dimpotriva, ci pentru ca am zis sa nu amestec lucrurile. Dar e ok sa amestecam lucrurile, mai ales atunci cand gatim ­čśë

Bun. Avem, deci, varzuci de Bruxelles gratinate. Reteta e simpluta si se poate improviza pe margine, in functie de imaginatie. Verzucile nu sunt chiar asa de greu de gasit; daca nu le gasiti la raionul fructe-legume, le gasiti cu siguranta la legume congelate.

Eu am luat 1kg de verze de Bruxelles, insa dupa ce le-am curatit, a ramas mai putin de un kilogram. Ideea e sa cumparati o cantitate de verze in functie de cat de mare este tava in care gatiti. Eu am o tava mica, de 15/22 cm, dar 1kg a fost cam mult, o sa vedeti si in poze cum unele verzuci scot capul din besciamella ­čÖé

Prin urmare curatam verzucile proaspete(cele congelate cred ca sunt deja curatate), si le spalam.

Am curatat verzucile

 

Le-am spalat

Le punem apoi la fiert in apa deja clocotita pentru 10-15 minute.

Dupa ce fierb, le scoatem si le asezam in tava. Batem 3 oua cu 100 g de cascaval ras(aici, in functie de gusturi, cascavalul se poate inlocui cu telemea, urda, branza de burduf etc), un varf de cutit de sare si le punem peste verze.

Pregatim sosul besciamella(sos alb): intr-o craticioara topim 50-75 g de unt, apoi adaugam 2-3 linguri de faina peste.  Omogenizam totul, apoi adaugam lapte putin cate putin, insa nu pe foc, ci la rece pana obtinem o crema de consistenta smantanei. Sosul il adaugam peste verze.

Presaram pesmet.

Apoi acoperim cu alti 100 g de cascaval ras sau parmezan(eu prefer parmezanul, pentru ca asa reusesc sa obtin o crusta crocanta)

Dam la cuptor 15-20 minute pana se rumeneste si prinde o culoare roscata delicioasa.

Acum, modul asta de a gratina se poate folosi la orice vrem sa gratinam: conopida sau brocolli, cartofi, morcovi sau ceapa. Ne adaptam in functie de pofte ­čśë

Enjoy!

Advertisements

Sper din tot sufletul ca notiunea de model de viata sa nu aiba nimic in comun cu persoana pe care o “admiri” atunci cand te numesti fan. Obiectele admiratiei mele (din object of my desire, traducere super libera), la prima vedere spun aproape nimic despre mine si despre idealurile mele. Asa argumentez eu diferenta dintre model de viata si…sa-i zicem idol.

La 10-12 ani, dupa ce am vazut Titanicul, care in sfarsit ajungea si in vecinatatile Caracalului, m-am indragostit iremediabil de Leonardo DiCaprio. Iubirea dintre noi doi a durat cat o poveste de la Hollywood, si asta doar din cauza infamei mele prietene, R. In vara aceea, tata imi daruieste un album cu poze si alte trei plicuri cu cate 10 fotografii ale lui Leo(asa il alintam). Eram cea mai fericita pre-adolescenta de pe linie. In fiecare zi o chemam pe R la mine, deschideam albumul ca pe o comoara, si ne uitam la fiecare pagina in parte cu atentie, incercand sa descifram semnificatul biografiei sumare insirate pe pagini, in dreptul pozelor, insa scrisa in italiana. Asta pana cand infama prietena R imi fura o fotografie. Nu ne-am vorbit toata vara, nici nu ne salutam cand treceam una pe langa cealalta pe linie, dar in septembrie, inainte de a incepe scoala, R se prezenta la mine la poarta cu poza, cerandu-si scuze. Ne-am reluat relatie de acolo de unde o lasasem, insa fara Leo.

Leo

Nu a durat un an si inima mea a cazut in dragoste cu altcineva: Cristi Chivu. Daca ma gandesc bine, nu aveam gusturi foarte rele pe atunci. Cristi (asa il alintam) se transferase de putin timp la Ajax Amsterdam, jucase pentru nationala cateva partide, insa pentru majoritatea prietenilor mei era un necunoscut inca. Lucrul acesta nu putea decat sa-mi dea o satisfactie aproape bolnavicioasa pricinuita de gandul ca daca nimeni nu stia de Cristi, inseamna ca drumul meu pana la inima lui va fi scurt si fara piedici. Pe sora lui Cristi o cheama Diana si avusese accident cu masina proprie, un Oltcit, in apropiere de Resita, pe mama lui o cheama Mariana, locuia inca in Resita, iar tatal lui fusese antrenor la CSM Resita, inainte sa moara. Cu siguranta ultima informatie avea sa-mi fie de mare ajutor, pentru ca il voi fi ajutat sa depaseasca durerea, si cu siguranta il voi fi impresionat cu cunostintele mele despre familia lui. Isi va fi dat singur seama de faptul ca il iubeam inainte sa ma intalneasca.

Cristi

Povestea noastra imaginara a durat pana cand infamul de fratele mi-a distrus visele. Cine stie ce viitor luminos as fii avand acum, daca fratele nu mi-ar fii stricat planurile intr-o secunda.

Jucam tenis de picior la poarta cu infamul si cu prietenii lui cand nu stiu ce am zis\facut\refuzat sa fac in numele jocului, iar conflictul familial a inceput: o ploaie de pietre in ambele sensuri cresta aerul. Una dintre pietricele imi nimereste exact in incisivul central stang si imi distruge integritatea acestuia. Unicul gand pe care il aveam in minte, la 13 ani cand infamul frate al meu imi distruse incisivul central stang era: Acum Cristi nu ma va mai vrea. S-a terminat, nu mai am nicio sansa sa il cuceresc. Asa s-a sfarsit si povestea mea imaginara cu Cristi Chivu.

Pauza mare in adolescenta. Niciun mare om nu reusea sa imi trezeasca interesul, toti erau anosti, iar standardele mele urcau, urcau. Aveam ceva pasiune pentru Cioran, dar asta era deja mort.

De circa trei ani, insa, un alt monstru sacru imi bantuie preferintele. In sfarsit standardele mele capata capata contur in realitate.

De Julius Constantinescu (Jul il alint) am auzit prima data prin anul 2 de facultate cand am citit un articol in AdS Cluj despre un brav fost lider al sindicatului studentilor UTCN si felul in care condusese el, cu cinci ani in urma o greva a studentilor. Jul aparea ca un Che Guevara liberal, ca un conducator de fier cu scopuri nobile.

Jul

Am inceput sa citesc Daily Cotcodac si astfel sa descopar incet-incet marele caracter al omului si marea pasiune a jurnalistului cu diploma de inginer. Sper, doar, ca de data asta niciun furt marsav sau nicio lovitura miseleasca sa nu ma indeparteze de idolul meu.

 

Si mai sper sa nu ma acuze nimeni de stalking. Cel putin nu oficial.

Eu: Nu e asa
Ea: Cum e?
Eu: Nu poti sa stai o vesnicie sa zambesti la glume de genul asta, sa nu poti sa exprim cretinatatile care iti trec prin cap, ca apoi incepi sa citesti carti religioase si sa cumperi lumanari de aprins prin casa si sa pui deodorante prin dulapuri: TE TRANSFORMI IN NEVASTA. si eu nu vreau. Eu vreau sa pot sa vorbesc…
Ea: E o perioada. Nu numai, Oana.
Nu o sa fie asa mereu,
ca nu o sa stati acolo toata viata
si tu nu esti cu bade gheorghe, esti cu moldo al tau.
Eu: Nu stiu cata viata o sa stam aici, inca nu stim, dar o sa fie o viata destul de lunga cat o sa stam aici,sa nu te gandesti ca in 2 ani venim in Cluj.
Da, dar sntem doar noi 2 mai. El e necesar, dar nu suficient.
Ea: Pai si daca nu e Cluj, poate sa fie altceva.
Eu: Credeam ca e, dar eu nu sunt suficienta pentru mine
intelegi?
Ea: Pai nu e normal sa fie suficient oricat de bine v-ati potrivi
Eu: Exact
Ea: Ca tu esti o tipa faina si nu ai cum sa iti ajunga numai barbatul si in rest sa nu mai ai alte aspiratii
Eu: Si partea ta? si partea stupida a Alinei? si partea Ancai?? si partea Clujului? si partea cealalta cine mi-o acopera?
Ea: Pai trebuie sa strangeti bani ca sa plecati, ca si in locuri populate de oameni mai ok se castiga bani, pana sa va puteti intoarce.
Hai mai, ca trebuie sa se poata pana la urma!
Gandeste-te ca si daca te mutai in Bucuresti tot asa rar iti vedeai prietenii de aici;
nu distanta asta e problema cea mai mare, ci ca trebuie un mediu mai bun pentru tine, eu asa vad.
Eu: Nu e vorba ca nu se poate, e vorba ca pierd, intelegi?? Eu pierd. Mi-e frica de faptul ca atunci cand ma voi intoarce o sa mergem la nasi in fiecare an de 2 ori, o sa fac salata de boef duminica si o sa-mi cumpar sandale maro. mi-e frica de faptul ca n-o sa mai vreau ou kinder cand vine de la lucru si o sa-mi fie frica sa ies in maieu pe strada.

Ralu vorbeste de chestiile mici pentru care fiecare din noi dezvolta cate o dependenta mai mica sau mai mare, mai constanta sau mai trecatoare. De la articolul ei am ajuns eu sa ma gandesc: de unde ne vin afinitatile astea?? si nu, nu e vorba de predispozitia feminina pentru chestiute mici si simpatice, pentru ca si EI au chestiile lor dragute pentru care ar renunta la o pereche de sosete, daca ar fi cazul sa aleaga. Moldo e innebunit dupa modele de masini in miniaura, cu care si-a incropit o colectie destul de consistenta, plasata strategic intre cescutele de cafea vechi si jucariile mele de la Kinder.

cescutele de cafea, masinutele, jucariile Kinder inlocuiesc cu succes bibelourile

Pasiunea mea pentru buburuze cred ca vine de la fascinatia pentru polka dots, in special cele negre pe rosu sau cele negre pe mustar, si de la cuvantul buburuza pe care, in orice limba l-am auzit pana acum, mi-a satisfacut pofta aia de dragut, de awww.

Avem:

in italiana: coccinella

in engleza: ladybug

portugheza: pulga

buburuza e frumoasa pana si in germana

germana: floh( se pronunta flu)

Probabil ca fixatiile astea ale noastre, mai mult sau mai putin inocente, sunt asa, un fel de legaturi stranse cu copilaria, si poate ca ne apropiem de cate o chestie pentru ca ne identificam personalitatea cu respectivul obiect, animalut, simbol; reusim sa ne reducem caracterul la O insusire fundamentala pe care punem eticheta: asa ar face o buburuza.

parte din bucataria mea cu buburuze

Doua sunt chestiile de care nu m-as desparti niciodata, indiferent ce dieta fac: lubenita si porumbul fiert, si din cate am citit, nici nu trebuie sa o fac, pentru ca sunt absolut inofensive si chiar benefice. Aici insa ambele sunt considerate un fel de mancarea saracului, niste chestii comestibile, insa de ignorat, alimente pe care bunicii lor le consumau odata doar daca nu aveau ce manca si cu mare rusine.

Bunatati de vara tarzie

Pentru doi oameni crescuti cu porumbul in fundul curtii si cu lubenita(harbuz pe limba moldoveneasca si lebenita pentru ardeleni)cumparata toata vara de la taranii care treceau pe ulita cu carutele pline, la schimb cu grane, iulie fara porumb fiert si fara zile in care mananci doar lubenita, si mergi la baie din sfert in sfert de ora, e absolut fara sens. Prin urmare, ne-am luat bicicletele intr-o seara si ne-am dus la furat de porumbi; in glastrele mele de pe balcon nu as fi reusit sa cresc nici macar o planta, iertata-mi fie ilegalitatea mica.Am luat doar patru, i-am rupt in doua si i-am fiert o zi intreaga pe aragaz. Cand am terminat de fiert, am pus pe o farfurie 3 jumatati de porumb si le-am purtat incantata si mandra vecinei mele, asa cum fac de obicei cand gatesc cate ceva special. Cand ma vede, femeia se pune pe ras. Nedumerita eu intreb care-i baiul. Imi zice: la noi asta mananca doar porcii. Mi-a picat asa de greu, nu am mai avut rabdarea sa ii zic nici macar sa incerce unul. I-am zis totusi: voi chestiile astea le cumparati de la supermarket la conserva si le puneti in salata. E acelasi lucru. Nu mi-a raspuns nimic concludent, a ingaimat ceva de genul ”eu nu cumpar”, iar eu mi-am luat farfuria si am plecat acasa, cu tot cu porumbii mei.

Dar azi razbunarea mi-a fost apriga: am cumparat o lubenita de 12 kg si am purtat-o in brate acasa, cu mare greu. La aprozarul italian de unde am cumparat-o, tipul de la tejghea imi zice:ai grija cum o porti, e foarte grea. Aici, la noi nu se prea mananca, apoi, uitandu-se in stanga si in dreapta, de parca trebuia sa se convinga ca nimeni nu il aude zicand o asemenea blasfemie, dar mie imi place. Mi-am luat lubenita in brate satisfacuta si cu mare greutate si pasi mici, am purtat-o ca pe un trofeu, cu toti ochii italienilor prezenti in piata saptamanala pe mine. Nah, habar n-aveti ce pierdeti!!!

Eram foarte entuziasmati initial cand am auzit de super-weekendul ce ne astepta dupa colt; mult timp de stat impreuna si trei zile in care sa ne plimbam prin Italia magica pe unde nu am reusit sa ajungem intr-o jumatate de an de cand suntem amandoi aici. Dar socoteala de acasa nu se pupa niciodata cu realitatea targului cinic.

Sambata in loc sa luam dis-de-dimineata trenul catre Milano, sa ajungem inainte de pranz acolo cu bateriile de la aparatul foto full, sa ne plimbam toata ziua cu soarele in cap prin orasul Louboutin, sa mancam senvisuri facute de cu dimineata din geanta termoizolanta, apoi seara sa luam trenul spre Roma, sa calatorim toata noaptea si sa dormim in tren ca in nu stiu ce film cu suporteri si meciuri, dupa planul lui Moldo, am asteptat toata ziua curierul sa vina sa ne ridice 3 colete de trimis in tara. Foarte pragmatic.

Duminica am mers la mare. Am stat aproape toata ziua in apa, iar in putinul timp petrecut cu fata in sus la soare, am reusit sa ne ardem. Am ajuns acasa obositi si cu febra. Am adormit la 20:30

Pe luni, 15 august, daca tot ne-am ratat weekendul prelungit, ne-am propus sa mergem, invitati de mereu prezenta noastra vecina-proprietara de casa, impreuna cu ea si ceva amici de ai casei (de curand am aflat ca italienii nu fac diferenta intre cunostinte si prieteni, pentru ei sunt cu totii amici) la cabana vecinei de la munte. Munte e mult zis, mai degraba vorbim de un satuc la poalele a 2 dealuri, cam ca pe la cheile Turului, asa. In felul asta am reusit si noi sa descoperim ce inseamna sa te distrezi cu italienii; este vorba de mancat prea mult( aperitiv, antipastex2, felul 2( felul 1 l-am sarit) branza, dulce, fructe), cafea., baut vin, dormit, trezit, jucat un joc ciudatel cum mingi grele de metal, mancat la fel, jucat carti, imbarcat, plecat acasa.

Ne-am simtit ca niste pensionari la vreo 84 de ani. Am capatat o indigestie la cuplu. Se pare, insa, ca eram singurii, pentru ca italienii, o alta chestie absolut uimitoare pentru acest popor mitic ce se pare ca a pus bazele civilizatie mai peste tot, sunt foarte preocupati de o chestie vitala pentru buna desfasurare a lucrurilor: digerire(a digera). Oamenii astia fac totul pentru a digera, de la a manca salata amara, la a bea cafea dupa fiecare masa(un italian, in medie, bea 4-5 cafele pe zi). Si functioneaza. Dar functioneaza atat de bine, incat se simtea, se auzea si se mirosea. Peste tot. Dupa cele doua mese, pranz si cina, la cabana era un concert de muzica hidoasa: toata lumea elimina gaze, nesfiindu-se unii de altii, sau toti de cei pe care ii cunosteau mai putin: noi doi. Femeile, patru la numar, dintre care doua fara absolut nici o jena, se imprastiau peste tot in cei 10 mp unde ne invarteam toti. Niciun pardon, nicio fata de jena, nici o fuga la baie.

Imi amintesc de Carrie din SATC cand a scapat-o prima data in patul lui Mr. Big: si-a pus cearsaful in cap, si-a tras rochia pe ea si a taiat-o acasa in cel mai scurt mod posibil, fara sa dea ochii cu el.Umilinta totala.

pe Caprarii

Cele mai noi

Calendar

October 2017
M T W T F S S
« May    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Blog Stats

  • 4,689 hits