Cu Cirese la Urechi

Archive for the ‘puzzle’ Category

Intr-o zi poti:

Sa te trezesti langa persoana vietii tale.

Sa spui “buna dimineata” altor 2 persoane, aproape straine.

Sa faci 12 cafele si sa bei 1.

Sa decizi sa faci cheese cake si sa trebuiasca sa mergi la 30 km sa cumperi ingredientele.

Sa decizi sa faci proba unui VW Lupo pe care nu l-ai mai atins niciodata.

Sa decizi sa pleci la drum pe o ploaie care nu se mai opreste.

Sa cumperi o chestie de care te puteai lipsi, pentru ca era la promotie.

Sa te urci in masina si sa iesi cu greu din parcare.

Sa decizi sa nu alimentezi cu benzina, chiar daca initial ai decis altceva.

Sa pornesti la drum pe aceeasi ploaie care nu se mai opreste.

Sa incerci sa reduci viteza la coborare pe un dos.

Sa fie apa pe sosea, ca pe un lac, si frana sa nu mai prinda.

Sa intri pe stanga si sa virezi, apoi spre dreapta, ca sa nu intri intr-o masina de pe contrasens.

Sa intri intr-un stalp de la parapetul de pe marginea strazii.

Sa te trezesti plin de praf de la airbag, si sa nu stii cine esti.

Sa nu se desfaca centura de siguranta si nici portiera.

Sa iesi in strada si sa iti desfaci in graba nasturii de la geaca, apoi sa o arunci.

Sa se opreasca oameni straini si sa te intrebe daca esti bine.

Sa iti vina sa iei in brate o tipa pe care nu o cunosti, dar care iti tine o umbrela. 

Sa vina ambulanta si pompierii, dar nu si politia.

Sa-ti spuna toti ca nu e nevoie de politie, pentru nimeni nu s-a ranit.

Sa nu stii cum sa iti ceri iertare celuilalt pasager.

Sa iti fie frica sa ridici ochii de la pamant.

Sa ploua si sa nu simti.

Sa ajungi acasa si nu la urgente.

Sa nu poti sa stai in stanga, atunci cand conduce persoana vietii tale.

Sa nu dormi noaptea si sa nu vrei sa mai dormi vreodata.

 

 

Advertisements

Povestea unei generatii de barbati care isi cauta fericirea de sub fustele mamei.

Avand statutul de blog de recreatie sau de cura personala a creierului, coltul asta al meu de internet sufera mult si bine din cauza lipsei mele de vointa pentru rezolvarea dilemelor personale. Pe scurt, desi nu am neaparat altceva mai palpitant de facut toata ziua, nu dau iute fuga sa imi scriu pe blog mereu incertitudinile, intrebarile, rezolvarile, introspectiile, extraspectiile. Nu stiu de ce.

Ma pastea de cateva zile dilema bamboccionilor ( bebelusi mari, mot-a-mot, mai multe date statistice si informatii inchegate gasiti aici), insa atunci cand traiesti cu o realitate ti-o insusesti, incepi sa traiesti in ea, uiti care ti-era normalul pana la momentul respectiv. Asa am ajuns sa cred ca grisul cu lapte se mananca cu carne, ca in giratorii nu se semnalizeaza, ca porumbul fiert il mananca doar porcii, ca e normal ca la 65 de ani sa traiesti inca impreuna cu parintii.

Aici se zice “ancora da sposare” adica “inca de insurat”. Zic de insurat pentru ca vorbim doar despre barbati, la femei nu prea gasim fenomenul. E vorba despre barbatii care locuiesc impreuna cu parintii pana la varste inaintate din cauza faptului ca majoritatea dintre ei nu doresc sa se casatoreasca, sau despre cei care nu se casatoresc pur si simplu. Observasem chestia asta inca de la prima noastra vizita in Italia. Primele persoane cu care am avut de a face sunt Ernesto(65 ani) si Elio(64 ani), ambii necasatoriti niciodata.

Ernesto este patronul mamei mele, la care ea lucreaza ca un fel de asistent social pentru mama lui. E un job destul de des intalnit printre romancele din Italia, e o realitate pe care eu una nu o neg si nu o ascund. E un job curat, serviciu contra serviciu. Ernesto nu a fost niciodata casatorit, nu si-a dorit-o niciodata, nu a avut niciodata ocazia. Lucra ca si consultant financiar, intr-o banca pana sa moara tatal lui, pe cand el avea 32 ani. Dupa moartea tatalui, mama sa l-a rugat sa ramana acasa, sa aiba grija de mica ferma de vaci a familiei, iar el a ramas. In fiecare dimineata Ernesto se trezeste la 3, isi face cafeaua, pe care o bea fumand o tigara, se imbraca in hainele pentru stala si merge sa-si hraneasca vacile. In timp ce animallele isi iau obisnuitul mic dejun, Ernesto incepe curatenia in stala, insa cand vacile au terminat de mancat, el trebuie sa-si incheie activitatea, si sa mearga sa se pregateasca pentru a pleca la servici. Intra in casa, face un dus, isi schimba hainele cu cele de birou, mai bea o cafea, mai fumeaza o tigara, isi ia de pe masa cei 20 euro si cele  3 caramele lasate de mama sa cu o seara inaite, si porneste catre servici. Un drum de 1 ora pana la Alba. Zi de zi.

Elio a fost mai libertin, nevoit fiind, pentru ca parintii sai au murit pe cand el avea vreo 30 si ceva de ani. Ambii parinti. Dupa moartea parintilor, Elio mosteneste casa parinteasca (2 etaje, cateva sute de metri patrati, curte imensa etc), insa din cauza caracterului putin dezordonat reuseste sa incendieze casa parinteasca intr-o seara, lasand o soba nesupravegheata. Se decide sa lase casa in paragina si sa se judece cativa ani buni cu unicul sau verisor pentru o alta casa a unei matusi a celor doi care nu fusese foarte clara in testament. Instanta decide ca Elio sa uzufruiasca de casa matusii pe durata vietii lui, dupa care bunul sa ii revina celuilalt verisor sau mostenitorilor acestuia. Pentru ca Elio nu are mostenitori, cel mai probabil este ca toate bunurile sale, dupa deces sa revina copiilor verisorului sau, unica ruda apropiata. Da, acelasi verisor cu care s-a certat o mare parte din viata pentru casa matusii.

Pierluigi(65 ani) este prietenul lui Elio, necasatorit si el, a locuit cu mama si sora sa pana acum 2 ani cand mama sa a murit.

Claudio(46 ani) este un profesor de matematica la ciclul gimnazial al unei scoli generale. Necasatorit niciodata, locuieste singur intr-o mansarda, obsedat de biciclete si foarte zgarcit.

Domenico(42 ani), coleg de al lui Moldo, necasatorit, insa tata a 3 fetite, locuieste impreeuna cu ele si cu mama lor intr-o casa inchiriata.

Aici voiam sa ajung cu exemplele, la formele astea de improvizatie. Zic improvizatie pentru ca datorita situatiei legale si a obiceiurilor italienilor, barbatii sunt nevoiti sa caute tot felul de brese prin care sa incerce sa fenteze sistemul si in acelasi timp sa isi aranjeze un locsor caldut si pentru sufletul lor. Contrar stereotipului, italienii sunt foarte zgarciti, extrem de materialisti si se pare ca nici dragostea nu reprezinta un mare tel in viata lor. Eat pray love bullshit!

Am reusit sa-mi explic situatia barbatilor italieni necasatoriti foarte repede, pentru ca e vizibila cu ochiul liber. Legea italiana spune ca in urma divortului, barbatul este obligat sa plateasca o pensie alimentara atat fostei sotii cat si copiilor, bineinteles, daca vina pentru divort este a sa si daca custodia copiilor nu ii este incredintata. Prin urmare o multime de barbati raman pur si simplu ruinati in urma divortului asa cum am vazut si in cateva reportaje la TV, in care bietii oameni erau nevoiti sa stea cu chirie prin cine stie ce mansarde cvasimobilate, in timp ce pana la 80% din salariul lor se ducea catre pensiile alimentare.

Situatia asta ii sperie, si e de inteles pana la un anumit punct, dar curios este ca ii sperie intr-atat incat sa reuseasca sa isi nege pana si cea mai instinctuala dintre pornirile omenesti, cea de a face sex.

In cazul lui Domenico ziceam ceva despre improvizatie. El s-a hotarat sa improvizeze o familie impreuna cu mama fetitelor sale, pentru ca, zice el, nu are incredere in legea italiana. Dar ma gandesc: Daca nu ai incredere in mama celor 3 copii ai tai, intr-atat incat sa te casatoresti cu ea, fara frica de faptul ca va pleca cu copii cu tot si mai mult de jumatate de imparatie, cum ai incredere sa faci 3 copii cu ea?

Cand stai acasa prea mult si prea singura, ajungi la concluzii prea mult analizate.

Cand pornesti de la nimic esti nevoit sa improvizezi, atunci cand nu reusesti sa te convingi sa renunti la anumite nevoi. Cand ai putine lucruri ale tale, te folosesti de altele pentru a-ti satisface exigentele, alea putine, complicate sau mai putin complicate pe care le ai. Atunci cand proprietatea ta personala se rezuma la 2 cani, cateva farfurii, haine si doua, trei electrocasnice pe care le-ai cumparat la reducere si esti nevoit sa traiesti ca oamenii mari, mai speli si hainele in vana, mai folosesti si frigiderul pe post de masa, mai pui flori si intr-un pahar, mai faci si cafea la ibric.

Cand ai 23 de ani si ai terminat o facultate facuta din pasiune, dar realizezi ca nu ai nicio sansa sa lucrezi in domeniu, esti nevoit, de exemplu, sa bati magazinele in lung si in lat, asezand jucarii in fel si chip pe rafturi, controland promotii, receptionand promotii,luand totul in serios, pe 600 lei\luna. Cand te hotarasti sa-ti iei dragostea de mana si sa fugiti in lume, pe 1000 de euro in plus, ai impresia ca esti adolescent din nou, ca ai iarasi toate portile deschise si toate oportunitatile din lume sunt asternute la picioarele tale. Din nou. Si ai impresia ca o iei de la zero, si ca nu trebuie decat sa inveti limba noua. Si limba noua e usoara, si o inveti in doua saptamani, dar de mers inainte ai impresia ca nu, nu ai facut niciun pas.

Image

Si atunci iti zici: trebuie sa fie ceva in neregula cu mine, cu siguranta imi lipseste ceva. Si te apuci de scoala de soferi, si avand tot timpul din lume, inveti repede si iti iei permisul in alta limba. Oricum nu mai conteaza, ca si buletinul si identitatea fiscala iti e in alta limba. Iti trece prin cap ca ai putea sa-ti cresti copii acolo, departe de multimea aia de oameni care iti vorbesc limba, si ca limba ta va invata copilul tau sa vorbeasca. Ce gand minunat! capilul tau va stii ceva doar si doar de la tine: sa vorbeasca romaneste. Dar zici: neah! Cum sa creasca aici, cand alalteieri vazusem la stiri o statistica facuta printre hotelierii lumii care spunea ca pruncii italienilor sunt cei mai prost educati din lume. Cum as putea sa-mi fac vacanta intr-un post unde cei care imi ofera servicii sa plece de la ideea ca al meu copil e prost educat? Nu, sumbra idee, chiar daca al meu copil nu e fiu de italian, statul italian il va pretinde la un moment dat, iar pana atunci noi vom avea cu siguranta dubla cetatenie. Nu, nu vreau sa fie considerat prost educat.

Sa fie oare doar vina complotistilor advertiseri, care ne otravesc mintile cu imagini perfecte, ale unei lumi perfecte, in care traiesc oameni perfecti, ca noi ne formam in timp, repede si fara indoiala, o idee perfecta a lumii publicitatii? Bun, si daca e asa, atunci de ce nu e mereu asa??

Cand am ajuns in Italia am ramas absolut uimita de felul in care aratau oamenii la TV. Aici cei ce prezinta stirile nu au maxin 32 ani, ci minim 42. Aici oameni de televiziune sunt cei ce fac meseria asta de cel putin 20-30 ani, iar italienii nu se satura de personajele lor. Dupa doi ani de prezentat stirile, nu ii arunca in cine-sti-ce emisiune de divertisment obscura sau nu, uitand, dupa alti 5 ani de unde au plecat deja. Aici oamenii de televiziune arata asa:

Barbara D'Ursso

Gerry Scotti

Rita Dalla Chiesa

Sper sa ma fac bine inteleasa: e vorba despre respectarea valorilor si despre felul in care se reuseste educarea gusturilor publicului. Daca ma gandesc mai bine, este, de fapt vorba si despre gusturile publicului in realitate, dat fiind faptul ca Italia este o tara cu populatia imbatranita. De multe ori in jurul meu, atunci cand cineva moare la 72 de ani, aud: Era tanar, saracul. Pai da, ca ei traiesc pana pe la 90 si.

Dincolo de toate e de respectat felul in care isi pastreaza vii personajele. Pe de alta parte intr-o multime de emisiuni TV asupra prezentatoarelor, in special, se arunca un gen de lumina difuza, usor rozalie, care imprastie putin imaginea, iar pe ecran chipul se vede ca invelit de o aura luminoasa. Asta nu e respect pentru nimeni. Mi se pare grotesc sa pui pe sticla o prezentatoare de 63 ani, si sa incerci sa o faci sa para de 33, ba mai mult, sa ii si arunci o aura de zana deasupra.

Si apoi mai sunt exemple gen:

Si tanti asta (47 ani) spune ca spotul nu a suferit niciu retus. Ok, atunci unde ii este buricul??? Despre riduri nu avem ce discuta, mai ales ca dumneaei, in viata reala arata asa:

Isabella Ferrari

 

Tot ce ne-am putut permite a fost o vacanta de doua zile, dar nu una ca oricare, ci una la Nissa, la prietenii Raluca si Irineu, casatoriti de curand. In turul orasului, Ralu se lamenta cum ca incepe toamna, iar in Franta o data cu asta incep si grevele. Imi aminteam ca in Bucuresti, in timpul grevelor la metrou, chiar si pentru cateva ore, era haos.

Sa fie vreo chestie specifica tarilor din vest, a celor civilizate, in care democratia e la indemana si e disponibila oricand.

La sfarsitul celor doua zile de vacanta ne-am urcat in tren, ne-am ocupat locurile si am inceput sa ne sporovaim fericirea, sa ne agitam bucuria. Am vazut Monaco si Nissa, si am petrecut putin timp cu prietenii Raluca si Irineu. Insa nu trecusera cinci minute cand apare controlorul. Discutia cu el s-ar rezuma cam asa:

-Buna seara, unde mergeti(fara sa ne ceara biletele)?

-Buna seara, in Italia, la Cuneo.

-Imi pare rau, trebuia sa schimbati trenul la granita, la Breil sur Roya, insa italienii sunt in greva, si au oprit toate trenurile.

-Ok, atunci care ar fii alternativele noastre?

-Nu exista, de la granita veti ramane pe jos.

– 😮

Si asta s-a si intamplat, chiar daca tot drumul pana la granita incercam sa ne linistim, spunandu-ne ca sigur nu am inteles noi bine, sau ca nu a inteles el bine, controlorul, insa la sfarsitul Frantei am ramas pe jos. Ne-am invartit putin in jurul garii. Inca mai speram ca italienii nu ne-ar lasa pe jos, dar… Incercam sa imi amintesc daca vazusem ceva pe la TV, la stiri, ca asa mi se parea normal, daca esti serviciu public si vrei sa faci greva, sa si anunti asta, dar nu, nimic.

Sa fie din cauza faptului ca la ei toamna, o data cu frunzele cad si grevele atat de multe incat nici nu se mai obosesc sa le anunte, sau o fac doar la stirile de dimineata, cand emisiunea are 3 ore si au tot timpul din lume pentru stirile “de umplutura”, sa fie dezinteresul pentru transportul public, sau ignoranta.

Ideea e ca pe la 00:30 ne-a salvat mama, iar intr-o ora si jumatate am ajuns si acasa. Nu m-am lamurit nici pana acum ce inseamna o greva in Italia, cert este ca pentru ei e la ordinea zilei, iar cum toti au masini, o chestie de genul nu reprezinta interes. Vreo doi ca noi, care raman pe jos la granita cu Franta reprezinta ceva pierderi de sisitem, cred.

Eram foarte entuziasmati initial cand am auzit de super-weekendul ce ne astepta dupa colt; mult timp de stat impreuna si trei zile in care sa ne plimbam prin Italia magica pe unde nu am reusit sa ajungem intr-o jumatate de an de cand suntem amandoi aici. Dar socoteala de acasa nu se pupa niciodata cu realitatea targului cinic.

Sambata in loc sa luam dis-de-dimineata trenul catre Milano, sa ajungem inainte de pranz acolo cu bateriile de la aparatul foto full, sa ne plimbam toata ziua cu soarele in cap prin orasul Louboutin, sa mancam senvisuri facute de cu dimineata din geanta termoizolanta, apoi seara sa luam trenul spre Roma, sa calatorim toata noaptea si sa dormim in tren ca in nu stiu ce film cu suporteri si meciuri, dupa planul lui Moldo, am asteptat toata ziua curierul sa vina sa ne ridice 3 colete de trimis in tara. Foarte pragmatic.

Duminica am mers la mare. Am stat aproape toata ziua in apa, iar in putinul timp petrecut cu fata in sus la soare, am reusit sa ne ardem. Am ajuns acasa obositi si cu febra. Am adormit la 20:30

Pe luni, 15 august, daca tot ne-am ratat weekendul prelungit, ne-am propus sa mergem, invitati de mereu prezenta noastra vecina-proprietara de casa, impreuna cu ea si ceva amici de ai casei (de curand am aflat ca italienii nu fac diferenta intre cunostinte si prieteni, pentru ei sunt cu totii amici) la cabana vecinei de la munte. Munte e mult zis, mai degraba vorbim de un satuc la poalele a 2 dealuri, cam ca pe la cheile Turului, asa. In felul asta am reusit si noi sa descoperim ce inseamna sa te distrezi cu italienii; este vorba de mancat prea mult( aperitiv, antipastex2, felul 2( felul 1 l-am sarit) branza, dulce, fructe), cafea., baut vin, dormit, trezit, jucat un joc ciudatel cum mingi grele de metal, mancat la fel, jucat carti, imbarcat, plecat acasa.

Ne-am simtit ca niste pensionari la vreo 84 de ani. Am capatat o indigestie la cuplu. Se pare, insa, ca eram singurii, pentru ca italienii, o alta chestie absolut uimitoare pentru acest popor mitic ce se pare ca a pus bazele civilizatie mai peste tot, sunt foarte preocupati de o chestie vitala pentru buna desfasurare a lucrurilor: digerire(a digera). Oamenii astia fac totul pentru a digera, de la a manca salata amara, la a bea cafea dupa fiecare masa(un italian, in medie, bea 4-5 cafele pe zi). Si functioneaza. Dar functioneaza atat de bine, incat se simtea, se auzea si se mirosea. Peste tot. Dupa cele doua mese, pranz si cina, la cabana era un concert de muzica hidoasa: toata lumea elimina gaze, nesfiindu-se unii de altii, sau toti de cei pe care ii cunosteau mai putin: noi doi. Femeile, patru la numar, dintre care doua fara absolut nici o jena, se imprastiau peste tot in cei 10 mp unde ne invarteam toti. Niciun pardon, nicio fata de jena, nici o fuga la baie.

Imi amintesc de Carrie din SATC cand a scapat-o prima data in patul lui Mr. Big: si-a pus cearsaful in cap, si-a tras rochia pe ea si a taiat-o acasa in cel mai scurt mod posibil, fara sa dea ochii cu el.Umilinta totala.


pe Caprarii

Cele mai noi

Calendar

December 2017
M T W T F S S
« May    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Blog Stats

  • 4,711 hits