Cu Cirese la Urechi

Archive for the ‘Nu intreba ce poate face compania pentru tine’ Category

Povestea unei generatii de barbati care isi cauta fericirea de sub fustele mamei.

Avand statutul de blog de recreatie sau de cura personala a creierului, coltul asta al meu de internet sufera mult si bine din cauza lipsei mele de vointa pentru rezolvarea dilemelor personale. Pe scurt, desi nu am neaparat altceva mai palpitant de facut toata ziua, nu dau iute fuga sa imi scriu pe blog mereu incertitudinile, intrebarile, rezolvarile, introspectiile, extraspectiile. Nu stiu de ce.

Ma pastea de cateva zile dilema bamboccionilor ( bebelusi mari, mot-a-mot, mai multe date statistice si informatii inchegate gasiti aici), insa atunci cand traiesti cu o realitate ti-o insusesti, incepi sa traiesti in ea, uiti care ti-era normalul pana la momentul respectiv. Asa am ajuns sa cred ca grisul cu lapte se mananca cu carne, ca in giratorii nu se semnalizeaza, ca porumbul fiert il mananca doar porcii, ca e normal ca la 65 de ani sa traiesti inca impreuna cu parintii.

Aici se zice “ancora da sposare” adica “inca de insurat”. Zic de insurat pentru ca vorbim doar despre barbati, la femei nu prea gasim fenomenul. E vorba despre barbatii care locuiesc impreuna cu parintii pana la varste inaintate din cauza faptului ca majoritatea dintre ei nu doresc sa se casatoreasca, sau despre cei care nu se casatoresc pur si simplu. Observasem chestia asta inca de la prima noastra vizita in Italia. Primele persoane cu care am avut de a face sunt Ernesto(65 ani) si Elio(64 ani), ambii necasatoriti niciodata.

Ernesto este patronul mamei mele, la care ea lucreaza ca un fel de asistent social pentru mama lui. E un job destul de des intalnit printre romancele din Italia, e o realitate pe care eu una nu o neg si nu o ascund. E un job curat, serviciu contra serviciu. Ernesto nu a fost niciodata casatorit, nu si-a dorit-o niciodata, nu a avut niciodata ocazia. Lucra ca si consultant financiar, intr-o banca pana sa moara tatal lui, pe cand el avea 32 ani. Dupa moartea tatalui, mama sa l-a rugat sa ramana acasa, sa aiba grija de mica ferma de vaci a familiei, iar el a ramas. In fiecare dimineata Ernesto se trezeste la 3, isi face cafeaua, pe care o bea fumand o tigara, se imbraca in hainele pentru stala si merge sa-si hraneasca vacile. In timp ce animallele isi iau obisnuitul mic dejun, Ernesto incepe curatenia in stala, insa cand vacile au terminat de mancat, el trebuie sa-si incheie activitatea, si sa mearga sa se pregateasca pentru a pleca la servici. Intra in casa, face un dus, isi schimba hainele cu cele de birou, mai bea o cafea, mai fumeaza o tigara, isi ia de pe masa cei 20 euro si cele  3 caramele lasate de mama sa cu o seara inaite, si porneste catre servici. Un drum de 1 ora pana la Alba. Zi de zi.

Elio a fost mai libertin, nevoit fiind, pentru ca parintii sai au murit pe cand el avea vreo 30 si ceva de ani. Ambii parinti. Dupa moartea parintilor, Elio mosteneste casa parinteasca (2 etaje, cateva sute de metri patrati, curte imensa etc), insa din cauza caracterului putin dezordonat reuseste sa incendieze casa parinteasca intr-o seara, lasand o soba nesupravegheata. Se decide sa lase casa in paragina si sa se judece cativa ani buni cu unicul sau verisor pentru o alta casa a unei matusi a celor doi care nu fusese foarte clara in testament. Instanta decide ca Elio sa uzufruiasca de casa matusii pe durata vietii lui, dupa care bunul sa ii revina celuilalt verisor sau mostenitorilor acestuia. Pentru ca Elio nu are mostenitori, cel mai probabil este ca toate bunurile sale, dupa deces sa revina copiilor verisorului sau, unica ruda apropiata. Da, acelasi verisor cu care s-a certat o mare parte din viata pentru casa matusii.

Pierluigi(65 ani) este prietenul lui Elio, necasatorit si el, a locuit cu mama si sora sa pana acum 2 ani cand mama sa a murit.

Claudio(46 ani) este un profesor de matematica la ciclul gimnazial al unei scoli generale. Necasatorit niciodata, locuieste singur intr-o mansarda, obsedat de biciclete si foarte zgarcit.

Domenico(42 ani), coleg de al lui Moldo, necasatorit, insa tata a 3 fetite, locuieste impreeuna cu ele si cu mama lor intr-o casa inchiriata.

Aici voiam sa ajung cu exemplele, la formele astea de improvizatie. Zic improvizatie pentru ca datorita situatiei legale si a obiceiurilor italienilor, barbatii sunt nevoiti sa caute tot felul de brese prin care sa incerce sa fenteze sistemul si in acelasi timp sa isi aranjeze un locsor caldut si pentru sufletul lor. Contrar stereotipului, italienii sunt foarte zgarciti, extrem de materialisti si se pare ca nici dragostea nu reprezinta un mare tel in viata lor. Eat pray love bullshit!

Am reusit sa-mi explic situatia barbatilor italieni necasatoriti foarte repede, pentru ca e vizibila cu ochiul liber. Legea italiana spune ca in urma divortului, barbatul este obligat sa plateasca o pensie alimentara atat fostei sotii cat si copiilor, bineinteles, daca vina pentru divort este a sa si daca custodia copiilor nu ii este incredintata. Prin urmare o multime de barbati raman pur si simplu ruinati in urma divortului asa cum am vazut si in cateva reportaje la TV, in care bietii oameni erau nevoiti sa stea cu chirie prin cine stie ce mansarde cvasimobilate, in timp ce pana la 80% din salariul lor se ducea catre pensiile alimentare.

Situatia asta ii sperie, si e de inteles pana la un anumit punct, dar curios este ca ii sperie intr-atat incat sa reuseasca sa isi nege pana si cea mai instinctuala dintre pornirile omenesti, cea de a face sex.

In cazul lui Domenico ziceam ceva despre improvizatie. El s-a hotarat sa improvizeze o familie impreuna cu mama fetitelor sale, pentru ca, zice el, nu are incredere in legea italiana. Dar ma gandesc: Daca nu ai incredere in mama celor 3 copii ai tai, intr-atat incat sa te casatoresti cu ea, fara frica de faptul ca va pleca cu copii cu tot si mai mult de jumatate de imparatie, cum ai incredere sa faci 3 copii cu ea?

Exclusive. Miu Miu s-a detasat de mult de orice nisa, Miu Miu e exclusiv prin definitie si a gasit, din a doua incercare modalitatea perfecta de a se adresa. A gasit si regizorul care ii vine perfect:Lucrecia Martel(La nina santa). Spun din a doua incercare pentru ca primul scurtmetraj semnat Miu Miu arata mai mult ca o reclama de 2minute, muzica nu incanta iar cadru e oarecum banal.

MUTA insa, e facut sa fie un scrtmetraj. Aici ideea de Miu Miu se clarifica, se vede prin crapaturi si transparente, se deduce, se pandeste.

Pe o nava fara nume, exista o ordine a femeilor fara ochi. Intrusii se elimina singuri, barbatii nu au fete aici. Se vorbeste o limba stiuta doar de ele, si nu se vorbeste, ci se sopteste. Se aud pasi batuti in pantofi cu tocuri, se strang materiale in mana, se respira incet prin masti de gaze. Genele se zbat usor pe sticla ochelarilor de soare. De aici nimeni nu scapa. Esti inchis in nisa, nu poti pleca asa, doar pentru ca vrei.

A chema e egal cu a saluta, iar salutul locului seamana cu aplauzele mutilor.

Tot ce ne-am putut permite a fost o vacanta de doua zile, dar nu una ca oricare, ci una la Nissa, la prietenii Raluca si Irineu, casatoriti de curand. In turul orasului, Ralu se lamenta cum ca incepe toamna, iar in Franta o data cu asta incep si grevele. Imi aminteam ca in Bucuresti, in timpul grevelor la metrou, chiar si pentru cateva ore, era haos.

Sa fie vreo chestie specifica tarilor din vest, a celor civilizate, in care democratia e la indemana si e disponibila oricand.

La sfarsitul celor doua zile de vacanta ne-am urcat in tren, ne-am ocupat locurile si am inceput sa ne sporovaim fericirea, sa ne agitam bucuria. Am vazut Monaco si Nissa, si am petrecut putin timp cu prietenii Raluca si Irineu. Insa nu trecusera cinci minute cand apare controlorul. Discutia cu el s-ar rezuma cam asa:

-Buna seara, unde mergeti(fara sa ne ceara biletele)?

-Buna seara, in Italia, la Cuneo.

-Imi pare rau, trebuia sa schimbati trenul la granita, la Breil sur Roya, insa italienii sunt in greva, si au oprit toate trenurile.

-Ok, atunci care ar fii alternativele noastre?

-Nu exista, de la granita veti ramane pe jos.

– 😮

Si asta s-a si intamplat, chiar daca tot drumul pana la granita incercam sa ne linistim, spunandu-ne ca sigur nu am inteles noi bine, sau ca nu a inteles el bine, controlorul, insa la sfarsitul Frantei am ramas pe jos. Ne-am invartit putin in jurul garii. Inca mai speram ca italienii nu ne-ar lasa pe jos, dar… Incercam sa imi amintesc daca vazusem ceva pe la TV, la stiri, ca asa mi se parea normal, daca esti serviciu public si vrei sa faci greva, sa si anunti asta, dar nu, nimic.

Sa fie din cauza faptului ca la ei toamna, o data cu frunzele cad si grevele atat de multe incat nici nu se mai obosesc sa le anunte, sau o fac doar la stirile de dimineata, cand emisiunea are 3 ore si au tot timpul din lume pentru stirile “de umplutura”, sa fie dezinteresul pentru transportul public, sau ignoranta.

Ideea e ca pe la 00:30 ne-a salvat mama, iar intr-o ora si jumatate am ajuns si acasa. Nu m-am lamurit nici pana acum ce inseamna o greva in Italia, cert este ca pentru ei e la ordinea zilei, iar cum toti au masini, o chestie de genul nu reprezinta interes. Vreo doi ca noi, care raman pe jos la granita cu Franta reprezinta ceva pierderi de sisitem, cred.

Sper din tot sufletul ca notiunea de model de viata sa nu aiba nimic in comun cu persoana pe care o “admiri” atunci cand te numesti fan. Obiectele admiratiei mele (din object of my desire, traducere super libera), la prima vedere spun aproape nimic despre mine si despre idealurile mele. Asa argumentez eu diferenta dintre model de viata si…sa-i zicem idol.

La 10-12 ani, dupa ce am vazut Titanicul, care in sfarsit ajungea si in vecinatatile Caracalului, m-am indragostit iremediabil de Leonardo DiCaprio. Iubirea dintre noi doi a durat cat o poveste de la Hollywood, si asta doar din cauza infamei mele prietene, R. In vara aceea, tata imi daruieste un album cu poze si alte trei plicuri cu cate 10 fotografii ale lui Leo(asa il alintam). Eram cea mai fericita pre-adolescenta de pe linie. In fiecare zi o chemam pe R la mine, deschideam albumul ca pe o comoara, si ne uitam la fiecare pagina in parte cu atentie, incercand sa descifram semnificatul biografiei sumare insirate pe pagini, in dreptul pozelor, insa scrisa in italiana. Asta pana cand infama prietena R imi fura o fotografie. Nu ne-am vorbit toata vara, nici nu ne salutam cand treceam una pe langa cealalta pe linie, dar in septembrie, inainte de a incepe scoala, R se prezenta la mine la poarta cu poza, cerandu-si scuze. Ne-am reluat relatie de acolo de unde o lasasem, insa fara Leo.

Leo

Nu a durat un an si inima mea a cazut in dragoste cu altcineva: Cristi Chivu. Daca ma gandesc bine, nu aveam gusturi foarte rele pe atunci. Cristi (asa il alintam) se transferase de putin timp la Ajax Amsterdam, jucase pentru nationala cateva partide, insa pentru majoritatea prietenilor mei era un necunoscut inca. Lucrul acesta nu putea decat sa-mi dea o satisfactie aproape bolnavicioasa pricinuita de gandul ca daca nimeni nu stia de Cristi, inseamna ca drumul meu pana la inima lui va fi scurt si fara piedici. Pe sora lui Cristi o cheama Diana si avusese accident cu masina proprie, un Oltcit, in apropiere de Resita, pe mama lui o cheama Mariana, locuia inca in Resita, iar tatal lui fusese antrenor la CSM Resita, inainte sa moara. Cu siguranta ultima informatie avea sa-mi fie de mare ajutor, pentru ca il voi fi ajutat sa depaseasca durerea, si cu siguranta il voi fi impresionat cu cunostintele mele despre familia lui. Isi va fi dat singur seama de faptul ca il iubeam inainte sa ma intalneasca.

Cristi

Povestea noastra imaginara a durat pana cand infamul de fratele mi-a distrus visele. Cine stie ce viitor luminos as fii avand acum, daca fratele nu mi-ar fii stricat planurile intr-o secunda.

Jucam tenis de picior la poarta cu infamul si cu prietenii lui cand nu stiu ce am zis\facut\refuzat sa fac in numele jocului, iar conflictul familial a inceput: o ploaie de pietre in ambele sensuri cresta aerul. Una dintre pietricele imi nimereste exact in incisivul central stang si imi distruge integritatea acestuia. Unicul gand pe care il aveam in minte, la 13 ani cand infamul frate al meu imi distruse incisivul central stang era: Acum Cristi nu ma va mai vrea. S-a terminat, nu mai am nicio sansa sa il cuceresc. Asa s-a sfarsit si povestea mea imaginara cu Cristi Chivu.

Pauza mare in adolescenta. Niciun mare om nu reusea sa imi trezeasca interesul, toti erau anosti, iar standardele mele urcau, urcau. Aveam ceva pasiune pentru Cioran, dar asta era deja mort.

De circa trei ani, insa, un alt monstru sacru imi bantuie preferintele. In sfarsit standardele mele capata capata contur in realitate.

De Julius Constantinescu (Jul il alint) am auzit prima data prin anul 2 de facultate cand am citit un articol in AdS Cluj despre un brav fost lider al sindicatului studentilor UTCN si felul in care condusese el, cu cinci ani in urma o greva a studentilor. Jul aparea ca un Che Guevara liberal, ca un conducator de fier cu scopuri nobile.

Jul

Am inceput sa citesc Daily Cotcodac si astfel sa descopar incet-incet marele caracter al omului si marea pasiune a jurnalistului cu diploma de inginer. Sper, doar, ca de data asta niciun furt marsav sau nicio lovitura miseleasca sa nu ma indeparteze de idolul meu.

 

Si mai sper sa nu ma acuze nimeni de stalking. Cel putin nu oficial.

Tipatul lui a devenit tipatul dupa democratie al lumii, fara ca el sa stie sau sa isi dea acordul pentru asta. Povestea lui Noam Galai:

sursa http://creativemonkeyz.com/

Cele mai mici lucruri te fac sa realizezi in ce lume mare traiesti. Aseara ma trageam mai aproape de sufletul-meu-pereche, aka Moldo, asa ca am inchis laptopul, apoi l-am scos din priza, ca sa car toata tarasenia dupa mine in dormitorul viitor conjugal, in ideea de a avea totul la indemana cand va trebui sa scot bateria de la jucarie. Atunci a pocnit. Cu scantei. Priza. Nu are rost sa descriu aici scena pe care am facut-o, pentru cei care ma cunosc mai indeaproape, stiu cat sunt de disperata, mai ales atunci cand electricitatea prinde forme vizibile.

-S-a ars tripla, m-a informat Moldo.

Asta inseamna ca va trebui sa cumpar alta. Dilema: de care? nestiinta mea e absolut fondata, si nu doar pe principiul existentei si functionarii mele ca si sex slab(frumos) ce sunt. In Italia sunt nspe mii de feluri de prize, iar intr-o casa sunt prezente toate tipurile, situati care te obliga la cumpararea de adaptoare, prelungitoare, triple(adevarate, nu din alea cu fir lung) etc etc.

tip 1: 3 gauri adunate

tip 2: 3 gauri imprastiate

tip 3: 3 gauri adunate combinate cu 3 gauri imprastiate, dar in care nu poti sa bagi decat 2 picioruse(habar nu am cum se cheama cornitele alea de la cablul de alimentare, asa ca o sa le zic picioruse, a se deosebi de manute care NU SE BAGA IN PRIZA) sau 3 picioruse foarte adunate

dupa cum se observa, acest prelungitor foloseste unui singur tip de gauri: mici si adunate: 3 sau 2

imagini de genul acesta avem prin toata casa

Pentru ca piciorusele pot fi:

E ca si chestia cu marimile la haine.

Imi reiau activitatea fosta febrila pe blog. Motive pentru care nu l-am lasat sa moara(nu ca ar fii avut vreo viata agitata anterior)?

  • Pentru ca azi Eugenia mi-a adus sarmale cu nuca si ciuperci, date de sufletul Caterinei. Cu bogdaposte sau fara, sarmalele sunt excelente. Daca exista vreun suflet al vreunei Caterine inca interesat de sarmale, sigur va fii fericit in seara asta. A se nota ca acest fapt e considerat de catre autoare un subiect ce va face furori.
  • Pentru ca vreau sa nu ma las sa scap, chiar daca sunt aici.
  • Pentru ca trebuie sa vad negru pe alb, scris de mana mea, felul in care vad lucrurile ce se intampla acum; mai exact, cat de curand o sa imi explodeze creierul de atatea noutati

Prin urmare, sarmale de seara si de post, mancate cu lingura din caserola de plastic, in pat, pe Facebook, cu paine de casa facuta la masina.

Mai sunt 44 de ore pana ajunge Moldo. Nu ne-am mai vazut de pe 23 decembrie, anul trecut. In ziua aia nefasta, ca pedeapsa din partea dumnezeului companiilor aeriene(sunt foarte convinsa ca exista, altfel nu-mi explic ce mi s-a intamplat), pentru ca imi tradasem fidelitatea fata de WizzAir, si cumparasem bilet de intoarcere de la BlueAir, doar ca sa mai castig vreo 12 ore cu Moldo, chiar daca cele 12 ore le-am petrecut pe tren, spre Bacau, in putoare si oboseala, ajungand la aeroportul Bacau la ora 3:23 dimineata, constatam ca e inchis. Aeroportul. In creierul meu, aeroporturile sunt mereu deschise, iar boschetarilor le e prea rusine sa doarma inauntru.

Faptul ca drumul spre aeroport era neasfaltat si ca poarta era din fier, cu deschidere manuala la propriu, ar fii trebuit sa ma puna pe ganduri, dar eu nu si nu, ca boschetarii cu siguranta dispun de un al 6-lea simt ce le permite sa identifice un aeroport, si sa evite comfortul unui somn la cald. La poarta, un tip la vreo 27 de ani, si un batran de 70 si ceva, imparteau o cascarabeta, un calorifer si un radio. Afara erau sub -17 grade. Aeroportul il puteai cu usurinta confunda cu cofetaria Olympos din Cluj. La taclale cu cei doi co-asteptatori ai nostri. Mosulica se dovedeste a fii un brav fost purtator de carnet de membru cum laude, laude pe care si le aducea singur, iar tipul, un mistocar, anti-comunisti, traitor cu 800 lei pe luna.

5:30. Se desschide usa de la intrare. 2 ghisee de check-in si unul de cumparat bilete Carpatair. Cu jumatate de ora dupa ce trebuia sa inceapa check-inul, se anunta ca nu se mai zboara din Bacau in ziua respectiva, prin urmare vom fii purtati cu autocarele companiei(!?) pana la Bucuresti Baneasa, ca sa ajungem si noi intr-un final la destinatie. Check-in, platit suprataxa de bagaje 20 euro, nervi, batut din picioare, urcat in autocar, plans de despartire, oboseala, somn pana la Bucuresti, ajuns Bucuresti 14:30. Al doilea check-in, no money, sete, foame, no credit pe telefon, nervi, oboseala, ajuns in sala de asteptare 15:40. Se anunta avionul 16:30. Se decoleaza la 17:20. Se ajunge pe aeroportul Cuneo\Torino pe intuneric.

Urmarea?? Noaptea de Craciun pentrecuta singura la propriu, pentru ca pe 24 decembrie seara trebuia sa fiu in hotel(care era gol, urmand sa se redeschida ziua urmatoare), ca pe 25 dimineata sa incep lucrul.

Despre persoanele si situatiile intalnite, precum si alte frustrari si convingeri,  in noi posturi palpitante, doar aici.


pe Caprarii

Cele mai noi

Calendar

June 2017
M T W T F S S
« May    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Blog Stats

  • 4,652 hits