Cu Cirese la Urechi

Archive for the ‘Din adancuri’ Category

Povestea unei generatii de barbati care isi cauta fericirea de sub fustele mamei.

Avand statutul de blog de recreatie sau de cura personala a creierului, coltul asta al meu de internet sufera mult si bine din cauza lipsei mele de vointa pentru rezolvarea dilemelor personale. Pe scurt, desi nu am neaparat altceva mai palpitant de facut toata ziua, nu dau iute fuga sa imi scriu pe blog mereu incertitudinile, intrebarile, rezolvarile, introspectiile, extraspectiile. Nu stiu de ce.

Ma pastea de cateva zile dilema bamboccionilor ( bebelusi mari, mot-a-mot, mai multe date statistice si informatii inchegate gasiti aici), insa atunci cand traiesti cu o realitate ti-o insusesti, incepi sa traiesti in ea, uiti care ti-era normalul pana la momentul respectiv. Asa am ajuns sa cred ca grisul cu lapte se mananca cu carne, ca in giratorii nu se semnalizeaza, ca porumbul fiert il mananca doar porcii, ca e normal ca la 65 de ani sa traiesti inca impreuna cu parintii.

Aici se zice “ancora da sposare” adica “inca de insurat”. Zic de insurat pentru ca vorbim doar despre barbati, la femei nu prea gasim fenomenul. E vorba despre barbatii care locuiesc impreuna cu parintii pana la varste inaintate din cauza faptului ca majoritatea dintre ei nu doresc sa se casatoreasca, sau despre cei care nu se casatoresc pur si simplu. Observasem chestia asta inca de la prima noastra vizita in Italia. Primele persoane cu care am avut de a face sunt Ernesto(65 ani) si Elio(64 ani), ambii necasatoriti niciodata.

Ernesto este patronul mamei mele, la care ea lucreaza ca un fel de asistent social pentru mama lui. E un job destul de des intalnit printre romancele din Italia, e o realitate pe care eu una nu o neg si nu o ascund. E un job curat, serviciu contra serviciu. Ernesto nu a fost niciodata casatorit, nu si-a dorit-o niciodata, nu a avut niciodata ocazia. Lucra ca si consultant financiar, intr-o banca pana sa moara tatal lui, pe cand el avea 32 ani. Dupa moartea tatalui, mama sa l-a rugat sa ramana acasa, sa aiba grija de mica ferma de vaci a familiei, iar el a ramas. In fiecare dimineata Ernesto se trezeste la 3, isi face cafeaua, pe care o bea fumand o tigara, se imbraca in hainele pentru stala si merge sa-si hraneasca vacile. In timp ce animallele isi iau obisnuitul mic dejun, Ernesto incepe curatenia in stala, insa cand vacile au terminat de mancat, el trebuie sa-si incheie activitatea, si sa mearga sa se pregateasca pentru a pleca la servici. Intra in casa, face un dus, isi schimba hainele cu cele de birou, mai bea o cafea, mai fumeaza o tigara, isi ia de pe masa cei 20 euro si cele  3 caramele lasate de mama sa cu o seara inaite, si porneste catre servici. Un drum de 1 ora pana la Alba. Zi de zi.

Elio a fost mai libertin, nevoit fiind, pentru ca parintii sai au murit pe cand el avea vreo 30 si ceva de ani. Ambii parinti. Dupa moartea parintilor, Elio mosteneste casa parinteasca (2 etaje, cateva sute de metri patrati, curte imensa etc), insa din cauza caracterului putin dezordonat reuseste sa incendieze casa parinteasca intr-o seara, lasand o soba nesupravegheata. Se decide sa lase casa in paragina si sa se judece cativa ani buni cu unicul sau verisor pentru o alta casa a unei matusi a celor doi care nu fusese foarte clara in testament. Instanta decide ca Elio sa uzufruiasca de casa matusii pe durata vietii lui, dupa care bunul sa ii revina celuilalt verisor sau mostenitorilor acestuia. Pentru ca Elio nu are mostenitori, cel mai probabil este ca toate bunurile sale, dupa deces sa revina copiilor verisorului sau, unica ruda apropiata. Da, acelasi verisor cu care s-a certat o mare parte din viata pentru casa matusii.

Pierluigi(65 ani) este prietenul lui Elio, necasatorit si el, a locuit cu mama si sora sa pana acum 2 ani cand mama sa a murit.

Claudio(46 ani) este un profesor de matematica la ciclul gimnazial al unei scoli generale. Necasatorit niciodata, locuieste singur intr-o mansarda, obsedat de biciclete si foarte zgarcit.

Domenico(42 ani), coleg de al lui Moldo, necasatorit, insa tata a 3 fetite, locuieste impreeuna cu ele si cu mama lor intr-o casa inchiriata.

Aici voiam sa ajung cu exemplele, la formele astea de improvizatie. Zic improvizatie pentru ca datorita situatiei legale si a obiceiurilor italienilor, barbatii sunt nevoiti sa caute tot felul de brese prin care sa incerce sa fenteze sistemul si in acelasi timp sa isi aranjeze un locsor caldut si pentru sufletul lor. Contrar stereotipului, italienii sunt foarte zgarciti, extrem de materialisti si se pare ca nici dragostea nu reprezinta un mare tel in viata lor. Eat pray love bullshit!

Am reusit sa-mi explic situatia barbatilor italieni necasatoriti foarte repede, pentru ca e vizibila cu ochiul liber. Legea italiana spune ca in urma divortului, barbatul este obligat sa plateasca o pensie alimentara atat fostei sotii cat si copiilor, bineinteles, daca vina pentru divort este a sa si daca custodia copiilor nu ii este incredintata. Prin urmare o multime de barbati raman pur si simplu ruinati in urma divortului asa cum am vazut si in cateva reportaje la TV, in care bietii oameni erau nevoiti sa stea cu chirie prin cine stie ce mansarde cvasimobilate, in timp ce pana la 80% din salariul lor se ducea catre pensiile alimentare.

Situatia asta ii sperie, si e de inteles pana la un anumit punct, dar curios este ca ii sperie intr-atat incat sa reuseasca sa isi nege pana si cea mai instinctuala dintre pornirile omenesti, cea de a face sex.

In cazul lui Domenico ziceam ceva despre improvizatie. El s-a hotarat sa improvizeze o familie impreuna cu mama fetitelor sale, pentru ca, zice el, nu are incredere in legea italiana. Dar ma gandesc: Daca nu ai incredere in mama celor 3 copii ai tai, intr-atat incat sa te casatoresti cu ea, fara frica de faptul ca va pleca cu copii cu tot si mai mult de jumatate de imparatie, cum ai incredere sa faci 3 copii cu ea?

Advertisements

Se poate ca in fuga catre plata unei datorii morale sa capat vreo boala psihica?

Pe Elio l-am cunoscut la prima vizita in Italia. Ne-a fost ghid si sofer. Apoi cand ne-am hotarat sa ne mutam aici semipermanent, ne-a fost de mare ajutor. A umblat la fel de mult ca si mine atunci cand cautam chirie, a fost omul potrivit cu cunostintele potrivite atunci cand ii cautam de lucru lui Moldo. Ne-am promis ca impreuna vom face tot posibilul sa ii multumim pentru ajutorul pe care ni l-a dat atunci cand nu aveam pe nimeni. Intr-o vreme, nu demult, eram chiar ingrijorata ca vremea rasplatei nu mai vine, ca nicicum omul asta nu are nevoie de ajutorul nostru, ca sa ne spalam cumva recunostinta. In sensul asta, de cand ne-am mutat in chirie, adica de cand a venit si Moldo aici, in fiecare saptamana il chemam pe Elio la masa. Apoi s-au copt castanele.

Cand Elio ne-a rugat sa il ajutam cu castanele, ne-am bucurat ca in sfarsit putem sa facem partea noastra dintr-un contract mut de intrajutorare. Asa ca in fiecare weekend, sambata dupa pranz si duminica intreaga, Onnah si Moldo coc castane in Italia. Moldo coace si Onnah vinde.

Incetul cu incetul insa, am ajuns sa fim implicati din ce in ce mai adanc in afacerile palpitante ale prietenului nostru. Dupa castane, care sunt activitatea principala, Elio se gandi ca poate reuseste sa vanda si ceva zacusca pe sub mana. Adica mna, daca o afiseaza asa, ostentativ pe masa pe care vinde castanele, sub pretextul ca zacusca+castane=love, nu s-ar gandi nimeni niciodata ca sub masa ar putea sa existe 30 de borcane de zacusca asteptand sa fie vandute. Si daca langa zacusca ar mai pune pe masa la gustat, sub aceeasi formula magica si un pic de dulceata de gutui, masa ar rezista inca. Hmm, dar daca…. cumpara el si 300 kg de ardei si ii pune sub otet, ii asorteaza la dulceata, la zacusca si la castanele coapte, asa-i ca nimeni nu ar banui vreodata ca el de fapt are autorizatie doar pentru castane ca si agricultor??? Sigur ca nu.

Bineinteles ca facutul conservelor imi cade mie la tragerea la sorti, dulceata inclusa. Imi place sa pun chestii pe iarna de cand am ganduri de familie cu Moldo, asa ca ma bucuram ca datorita\din cauza concediului medical cu deget rupt al iubitului, conservele le vom face impreuna, deci impuscam vreo trei iepuri dintr-o data: il ajutam pe Elio, punem chestii pe iarna, pentrecem timp impreuna. Dar cand am ajuns la locul de infaptuit conserve nu-mi venea a credere ochilor ca poate exista o asemenea adunatura de chestii inutile imprejurul cuiva. In curtea lui Elio exista un solar imens care probabil ca la un moment dat producea legume. Solarul e umput pana la refuz cu carti, mobile vechi, sticle, papusi, borcane etc. In curte mai exista si un cort: aceeasi situatie. In aceeasi curte mai avem si: un munte de damigene, un munte de cutii, un altul de paleti- In fata casei sunt insirate mii de chestii care nu se leaga: ligheane, 2 mese, o masina de tocat, multe cutite, cutii cu legume uscate, stricate, tot felul de oale sparte, 3 chestii care seamana cu ladele de zestre de la bunica de la tara. OMFG, niciodata nu am vazut atatea chestii nefolositoate, absolut inutile, amestecate, vechi, diferite. ca la Elio in garaj. Era ca intr-un horror wonderland. Trei zile, doar ca sa spele vreo oala imensa, Elio trebuia sa mearga in cealalta parte a orasului unde inchiria un garaj care avea trasa o conducta de apa…ilegal, pentru ca in casa in care locuia, desi avea apa, nu avea acces la ea din cauza chestiilor care erau peste tot. Totul era in ideea: daca ai nevoie de un ciucur pentru lampa de noptiera din dormitor de culoare albastru inchis cu fir argintiu, aveai toate sansele ca in 9 zile sa il gasesti in adunatura de chestii din casa lui Elio. Gaseai orice, in timp maxim din cauza ca nu aveai acces niciunde.

Asa ca apuca-te Onnah si curata puful de pe 30kg de gutui, ca reteta speciala a lui Elio presupune a nu se arunca de la gutui decat puful, restul folosim, folosim. Ok, ai curatat o zi intreaga pe ceas puful, acum taie toate legumele(in valoare de 120 euro, adica vreo 70 kg de chestii)in bucatele mici-mici-mici. Ok, coace, coace, coace. Pune in borcane, adauga la raft. Moldo mesteca, pentru ca mereu era ceva cocand pe foc. Si toate astea intr-un peisaj absolut horror.

Acum, eu nu sunt clean-freack, insa dupa trei zile de improvizat linguri din furculite de plastic, tocator dintr-o bucata de gresie, detergent de vase din solutie pentru calcat rufe, dupa trei zile de impins cu picioarele lucrurile dintr-un garaj, ca alte lucruri sa incapa acolo, dupa trei zile fara sa ma pot spala pe maini in timpul zilei, iar ca sa merg la baie, sa fiu nevoita sa cumpar de fiecare data cate ceva de la un bar din apropiere. asta-seara am ajuns acasa si am avut o cadere nervoasa. Dupa multa vreme, asta-seara am plans mult si bine fara sa ma opresc, scarbindu-ma si de cana de cafea ramasa nespalata de azi-dimineata. Asta-seara incerc sa neg OCD-ul care si-a facut loc in sistemul meu psiho-somatic. Nu, nu voiam sa devin clean-freack, voiam doar sa scap de ceva datorii morale.

Exclusive. Miu Miu s-a detasat de mult de orice nisa, Miu Miu e exclusiv prin definitie si a gasit, din a doua incercare modalitatea perfecta de a se adresa. A gasit si regizorul care ii vine perfect:Lucrecia Martel(La nina santa). Spun din a doua incercare pentru ca primul scurtmetraj semnat Miu Miu arata mai mult ca o reclama de 2minute, muzica nu incanta iar cadru e oarecum banal.

MUTA insa, e facut sa fie un scrtmetraj. Aici ideea de Miu Miu se clarifica, se vede prin crapaturi si transparente, se deduce, se pandeste.

Pe o nava fara nume, exista o ordine a femeilor fara ochi. Intrusii se elimina singuri, barbatii nu au fete aici. Se vorbeste o limba stiuta doar de ele, si nu se vorbeste, ci se sopteste. Se aud pasi batuti in pantofi cu tocuri, se strang materiale in mana, se respira incet prin masti de gaze. Genele se zbat usor pe sticla ochelarilor de soare. De aici nimeni nu scapa. Esti inchis in nisa, nu poti pleca asa, doar pentru ca vrei.

A chema e egal cu a saluta, iar salutul locului seamana cu aplauzele mutilor.

Eu: Nu e asa
Ea: Cum e?
Eu: Nu poti sa stai o vesnicie sa zambesti la glume de genul asta, sa nu poti sa exprim cretinatatile care iti trec prin cap, ca apoi incepi sa citesti carti religioase si sa cumperi lumanari de aprins prin casa si sa pui deodorante prin dulapuri: TE TRANSFORMI IN NEVASTA. si eu nu vreau. Eu vreau sa pot sa vorbesc…
Ea: E o perioada. Nu numai, Oana.
Nu o sa fie asa mereu,
ca nu o sa stati acolo toata viata
si tu nu esti cu bade gheorghe, esti cu moldo al tau.
Eu: Nu stiu cata viata o sa stam aici, inca nu stim, dar o sa fie o viata destul de lunga cat o sa stam aici,sa nu te gandesti ca in 2 ani venim in Cluj.
Da, dar sntem doar noi 2 mai. El e necesar, dar nu suficient.
Ea: Pai si daca nu e Cluj, poate sa fie altceva.
Eu: Credeam ca e, dar eu nu sunt suficienta pentru mine
intelegi?
Ea: Pai nu e normal sa fie suficient oricat de bine v-ati potrivi
Eu: Exact
Ea: Ca tu esti o tipa faina si nu ai cum sa iti ajunga numai barbatul si in rest sa nu mai ai alte aspiratii
Eu: Si partea ta? si partea stupida a Alinei? si partea Ancai?? si partea Clujului? si partea cealalta cine mi-o acopera?
Ea: Pai trebuie sa strangeti bani ca sa plecati, ca si in locuri populate de oameni mai ok se castiga bani, pana sa va puteti intoarce.
Hai mai, ca trebuie sa se poata pana la urma!
Gandeste-te ca si daca te mutai in Bucuresti tot asa rar iti vedeai prietenii de aici;
nu distanta asta e problema cea mai mare, ci ca trebuie un mediu mai bun pentru tine, eu asa vad.
Eu: Nu e vorba ca nu se poate, e vorba ca pierd, intelegi?? Eu pierd. Mi-e frica de faptul ca atunci cand ma voi intoarce o sa mergem la nasi in fiecare an de 2 ori, o sa fac salata de boef duminica si o sa-mi cumpar sandale maro. mi-e frica de faptul ca n-o sa mai vreau ou kinder cand vine de la lucru si o sa-mi fie frica sa ies in maieu pe strada.

Ralu vorbeste de chestiile mici pentru care fiecare din noi dezvolta cate o dependenta mai mica sau mai mare, mai constanta sau mai trecatoare. De la articolul ei am ajuns eu sa ma gandesc: de unde ne vin afinitatile astea?? si nu, nu e vorba de predispozitia feminina pentru chestiute mici si simpatice, pentru ca si EI au chestiile lor dragute pentru care ar renunta la o pereche de sosete, daca ar fi cazul sa aleaga. Moldo e innebunit dupa modele de masini in miniaura, cu care si-a incropit o colectie destul de consistenta, plasata strategic intre cescutele de cafea vechi si jucariile mele de la Kinder.

cescutele de cafea, masinutele, jucariile Kinder inlocuiesc cu succes bibelourile

Pasiunea mea pentru buburuze cred ca vine de la fascinatia pentru polka dots, in special cele negre pe rosu sau cele negre pe mustar, si de la cuvantul buburuza pe care, in orice limba l-am auzit pana acum, mi-a satisfacut pofta aia de dragut, de awww.

Avem:

in italiana: coccinella

in engleza: ladybug

portugheza: pulga

buburuza e frumoasa pana si in germana

germana: floh( se pronunta flu)

Probabil ca fixatiile astea ale noastre, mai mult sau mai putin inocente, sunt asa, un fel de legaturi stranse cu copilaria, si poate ca ne apropiem de cate o chestie pentru ca ne identificam personalitatea cu respectivul obiect, animalut, simbol; reusim sa ne reducem caracterul la O insusire fundamentala pe care punem eticheta: asa ar face o buburuza.

parte din bucataria mea cu buburuze

Doua sunt chestiile de care nu m-as desparti niciodata, indiferent ce dieta fac: lubenita si porumbul fiert, si din cate am citit, nici nu trebuie sa o fac, pentru ca sunt absolut inofensive si chiar benefice. Aici insa ambele sunt considerate un fel de mancarea saracului, niste chestii comestibile, insa de ignorat, alimente pe care bunicii lor le consumau odata doar daca nu aveau ce manca si cu mare rusine.

Bunatati de vara tarzie

Pentru doi oameni crescuti cu porumbul in fundul curtii si cu lubenita(harbuz pe limba moldoveneasca si lebenita pentru ardeleni)cumparata toata vara de la taranii care treceau pe ulita cu carutele pline, la schimb cu grane, iulie fara porumb fiert si fara zile in care mananci doar lubenita, si mergi la baie din sfert in sfert de ora, e absolut fara sens. Prin urmare, ne-am luat bicicletele intr-o seara si ne-am dus la furat de porumbi; in glastrele mele de pe balcon nu as fi reusit sa cresc nici macar o planta, iertata-mi fie ilegalitatea mica.Am luat doar patru, i-am rupt in doua si i-am fiert o zi intreaga pe aragaz. Cand am terminat de fiert, am pus pe o farfurie 3 jumatati de porumb si le-am purtat incantata si mandra vecinei mele, asa cum fac de obicei cand gatesc cate ceva special. Cand ma vede, femeia se pune pe ras. Nedumerita eu intreb care-i baiul. Imi zice: la noi asta mananca doar porcii. Mi-a picat asa de greu, nu am mai avut rabdarea sa ii zic nici macar sa incerce unul. I-am zis totusi: voi chestiile astea le cumparati de la supermarket la conserva si le puneti in salata. E acelasi lucru. Nu mi-a raspuns nimic concludent, a ingaimat ceva de genul ”eu nu cumpar”, iar eu mi-am luat farfuria si am plecat acasa, cu tot cu porumbii mei.

Dar azi razbunarea mi-a fost apriga: am cumparat o lubenita de 12 kg si am purtat-o in brate acasa, cu mare greu. La aprozarul italian de unde am cumparat-o, tipul de la tejghea imi zice:ai grija cum o porti, e foarte grea. Aici, la noi nu se prea mananca, apoi, uitandu-se in stanga si in dreapta, de parca trebuia sa se convinga ca nimeni nu il aude zicand o asemenea blasfemie, dar mie imi place. Mi-am luat lubenita in brate satisfacuta si cu mare greutate si pasi mici, am purtat-o ca pe un trofeu, cu toti ochii italienilor prezenti in piata saptamanala pe mine. Nah, habar n-aveti ce pierdeti!!!

Eram foarte entuziasmati initial cand am auzit de super-weekendul ce ne astepta dupa colt; mult timp de stat impreuna si trei zile in care sa ne plimbam prin Italia magica pe unde nu am reusit sa ajungem intr-o jumatate de an de cand suntem amandoi aici. Dar socoteala de acasa nu se pupa niciodata cu realitatea targului cinic.

Sambata in loc sa luam dis-de-dimineata trenul catre Milano, sa ajungem inainte de pranz acolo cu bateriile de la aparatul foto full, sa ne plimbam toata ziua cu soarele in cap prin orasul Louboutin, sa mancam senvisuri facute de cu dimineata din geanta termoizolanta, apoi seara sa luam trenul spre Roma, sa calatorim toata noaptea si sa dormim in tren ca in nu stiu ce film cu suporteri si meciuri, dupa planul lui Moldo, am asteptat toata ziua curierul sa vina sa ne ridice 3 colete de trimis in tara. Foarte pragmatic.

Duminica am mers la mare. Am stat aproape toata ziua in apa, iar in putinul timp petrecut cu fata in sus la soare, am reusit sa ne ardem. Am ajuns acasa obositi si cu febra. Am adormit la 20:30

Pe luni, 15 august, daca tot ne-am ratat weekendul prelungit, ne-am propus sa mergem, invitati de mereu prezenta noastra vecina-proprietara de casa, impreuna cu ea si ceva amici de ai casei (de curand am aflat ca italienii nu fac diferenta intre cunostinte si prieteni, pentru ei sunt cu totii amici) la cabana vecinei de la munte. Munte e mult zis, mai degraba vorbim de un satuc la poalele a 2 dealuri, cam ca pe la cheile Turului, asa. In felul asta am reusit si noi sa descoperim ce inseamna sa te distrezi cu italienii; este vorba de mancat prea mult( aperitiv, antipastex2, felul 2( felul 1 l-am sarit) branza, dulce, fructe), cafea., baut vin, dormit, trezit, jucat un joc ciudatel cum mingi grele de metal, mancat la fel, jucat carti, imbarcat, plecat acasa.

Ne-am simtit ca niste pensionari la vreo 84 de ani. Am capatat o indigestie la cuplu. Se pare, insa, ca eram singurii, pentru ca italienii, o alta chestie absolut uimitoare pentru acest popor mitic ce se pare ca a pus bazele civilizatie mai peste tot, sunt foarte preocupati de o chestie vitala pentru buna desfasurare a lucrurilor: digerire(a digera). Oamenii astia fac totul pentru a digera, de la a manca salata amara, la a bea cafea dupa fiecare masa(un italian, in medie, bea 4-5 cafele pe zi). Si functioneaza. Dar functioneaza atat de bine, incat se simtea, se auzea si se mirosea. Peste tot. Dupa cele doua mese, pranz si cina, la cabana era un concert de muzica hidoasa: toata lumea elimina gaze, nesfiindu-se unii de altii, sau toti de cei pe care ii cunosteau mai putin: noi doi. Femeile, patru la numar, dintre care doua fara absolut nici o jena, se imprastiau peste tot in cei 10 mp unde ne invarteam toti. Niciun pardon, nicio fata de jena, nici o fuga la baie.

Imi amintesc de Carrie din SATC cand a scapat-o prima data in patul lui Mr. Big: si-a pus cearsaful in cap, si-a tras rochia pe ea si a taiat-o acasa in cel mai scurt mod posibil, fara sa dea ochii cu el.Umilinta totala.


pe Caprarii

Cele mai noi

Calendar

December 2017
M T W T F S S
« May    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Blog Stats

  • 4,711 hits